Acest modul este dedicat unuia dintre cele mai importante subiecte în fotografie: diafragma. Aceasta este al doilea control al expunerii (împreună cu timpul și sensibilitatea ISO ) și , probabil, cel mai puțin intuitiv .
Amintiți-vă de analogia cu conducta de acum câteva module: în acest exemplu diafragma reprezintă diametrul ţevii şi este una dintre metodele cele mai directe de a controla cantitatea de apă care ajunge în recipient: cu cât este mai mică diafragma, cu atât mai puțină apă avem. Asta este exact ceea ce se întâmplă în interiorul lentilei, unde există o diafragmă a cărei deschidere poate varia, de la complet deschisă până la aproape în întregime închisă . Controlul diafragmei este, de asemenea, ceea ce ochii noştri fac pentru a se adapta la diferite condiții de lumină: dacă intrăm într-o cameră întunecată pupilele se vor mări, pentru a capta cât mai multă lumină; odată ieşiţi afară, în lumina soarelui, vom avea nevoie de câteva momente pentru ca pupilele să se micşoreze suficient şi a nu fi orbiţi.
La fel ca timpul timpul, modificarea diafragmei are şi alte consecințe pe lângă schimbarea expunerii. În primul rând se modifică profunzimea câmpului. Acesta este modul în care noi numim distanța dintre cel mai apropiat şi cel mai îndepărtat obiect focalizat sau, cu alte cuvinte, cât de adâncă este zona de focalizare. Vom discuta mai în detaliu despre profunzime într-un alt modul, deoarece sunt (ca de obicei), alți factori care o afectează . Pentru moment, să reţinem ne că deschiderile mari, care permit unei canităţi mari de lumină să ajunge la senzor, vor crea o profunzime mică, în care subiectul este focalizat dar pe fundal apare neclar. În schimb , deschiderile mici , care limitează cantitatea de lumină înregistrată , vor crea o profunzime mare, cu o mare parte a imaginii bine focalizată.
Nici una dintre variante nu este apriori bună sau rea – totul depinde de ceea ce doreşti să transmiţi cu imaginea ta. Aici avem un exemplu de profunzime mică a câmpului:
și o profunzime mare:
O mare parte din confuzia legată de diafragmă provine de la utilizarea unui termen foarte neprietenos pentru deschidere: infamul f-stop . Acesta este un număr adimensional obținut prin magie neagră (de fapt nu chiar, dar explicația reală este mult prea confuză pentru a fi utilă), al cărui rezultat se reduce la: cu cât este mai mic numărul de după f, cu atât mai mare este diafragma, mai multă lumină şi mai mică profunzimea câmpului . Acesta este motivul pentru care ne interesează diafragma maxima a unui obiectiv, care este cel mai mic număr f pe care îl putem obține.
Evident, inversul este de asemenea valabil: cu cât este mai mare numărul f cu atât mai mică este diafragma, mai puțină lumină şi mai mare profunzimea de câmp.
Lucrurile sunt chiar mai complicate. Vă amintiți cum, în modulul dedicat expunerii, am definit o valoare (stop) de expunere ca fiind dublarea cantităţii de lumina care ajunge la senzor ? A fost ușor cu timpul de expunere pentru că era suficient să înjumătăţim viteza obturatorului. În cazul diafragmei însă, pentru a mări expunerea cu o valoare, nu trebuie să înmulțești cu 2, ci să împarţi la 1.414 (rădăcina pătrată din 2). Nimeni nu calculează de fapt aceste numere ci le reţin secvenţa clasică: f/1, f/1.4 , f/2, f/2.8, f/4, f/5.6, f/8, f/11, f/16, f/22 (și, uneori, f/32, f/45, f/64) . Nu trebuie să memoraţi neapărat aceste numere dar este util să știţi care număr vine înainte și după un altul; să știţi că, dacă fotografiaţi la f/4 și doriţi o valoare mai puțin de expunere, trebuie să mergeți la f/5.6, etc. Din fericire, dacă sunteţi atenti la diafragmă, veți începe să vi le amintiţi foarte repede, pentru că sunt mereu la fel.
Dar asta nu e tot. Mai este un alt factor important care trebuie luat în considerare atunci când alegeţi diafragma. Dacă fotografiaţi în aer liber, vă veți găsi de multe ori în situația în care doriți o profunzime de câmp cât mai mare şi aveţi suficientă lumină pentru a folosi ce deschidere doriţi (adică timpul de expunere şi sensibilitatea ISO corespunzătoare sunt în limite acceptabile). Considerând ceea ce am prezentat mai devreme, reactia naturală este de a închide diafragma cât mai mult posibil, folosind ceva de genul f/22 .
Asta ar fi o idee rea. Motivul pentru aceasta este difracția, un fenomen optic care devine vizibil când lumina este forţată să treacă printr- o deschidere din ce în ce mai îngustă. Ce înseamnă acest lucru în mod concret este că imaginea ta va fi din ce în ce mai puţin netă pe măsură ce închideți diafragma. Difracţia devine, de obicei, vizibilă începând de pe la f/11. Pe de altă parte, cele mai multe obiective trebuie să facă compromisuri optice pentru a obține deschideri mai mari, astfel că imaginile îşi pierd din claritate şi atunci când diafragma este complet deschisă (număr f mic) .
Consecința este că fiecare obiectiv are o zonă ideală, o deschidere optimă la care claritatea este perfectă. Cu cât vă îndepărtați de această deschidere, cu atât mai nesatisfăcătoare vor fi rezultatele. În funcție de calitatea generală a lentilei degradarea este abia vizibilă sau poate strica o imagine. Valoarea exactă a zonei ideale depinde de fiecare obiectiv, însă pentru echipamente DSLR aceasta este, de obicei, în jurul valorii de f/8, ceea ce face din aceasta o deschidere implicită bună .
[subtitle] [/subtitle]
Tema
Tema de azi va fi destul de scurtă. Ideea este de a experimenta cu deschiderea diafragmei şi a urmări efectele ei asupra profunzimii de câmp şi a difracţiei.
Puneţi aparatul în modul prioritate diafragmă, apoi găsi un subiect bun care să fie clar separat de fundal și nici prea aproape, nici prea departe de tine, ceva de genul 2 - 5m depărtare faţă de fotograf și cel puțin 10m în faţa fundalului. Faceţi poze la toate deschiderile care le puteți aveţi, observând cum viteza obturatorului compensează schimbarea diafragmei. Asigurați-vă că focalizaţi întotdeauna pe subiect, și nu pe fundal.
Înapoi la computer, observaţi cum se modifică profunzimea câmpului odată cu diafragma . De asemenea, comparaţi claritatea unei imagini la f/8 cu una la f/22.